Sebi, cel mai vechi prieten al meu!

Ma mai jucam si cu Babael si pot spune ca ma primeau baietii sa joc fotbal cu ei, deci eram sociabil si puteam avea multi prieteni. Dar Sebi este cel mai vechi prieten al meu. Fac exercitii sa-mi aduc aminte despre ce vorbeam la vremea copilariei noastre cand mergeam prin santierul din spatele blocului pana cand ne vedea paznicul si urla la noi facandu-ne sa fugim de rupeam asfaltul sau betonul. Uneori din viteza si spaima calcam fix unde turnasera muncitorii beton. Nasol! Alteori de frica joardei sau a pietrelor cu care arunca suparatul ala dupa noi, saream de pe acoperisuri, ne impiedicam julindu-ne genunchii si rupandu-ne hainele in garduri.

Cred ca vorbeam despre scoala, despre filmele de la televizor si mai apoi despre carti…

Am jucat apoi cu mingea noastra de 35 la Sala Sporturilor. Sebi se cam oftica dar era bunisor la fotbal si-mi placea sa-mi petrec zilele cu el. Nu stiu ce anume imi placea atunci la el. Poate privirea lui interiorizata si faptul ca era pasnic, nu injura si nu era agresiv. Poate faptul ca mi se parea mie ca vine dintr-o lume aparte, o lume frumoasa si fara limite.

Intre timp ne-am mai marit. Am inceput sa citim amandoi destul de devreme. Cred ca prin clasa a 6 deja stiam o gramada de titluri de autori si de nume de carti. Mergeam uneori impreuna la biblioteca. El a devenit incetul cu incetul filtrul meu printre rafturile pline cu carti de la biblioteca Gh. Asachi din Palatul Culturii. Imi dadea directii si chiar imi spunea cum sa fac sa gasesc aceeasi carte si peste doua saptamani, cand veneam sa returnez ceea ce tocmai citisem si sa iau alte carti noi.

Nu citeam tot ce imprumutam. Dar oricum, citeam de rupeam. Abia asteptam sa ajung acasa de la scoala sa-mi pun ceva de manacare alaturi de carte si in timpul acesta sa citesc. Mergeam apoi pe malurile abrupte ale Bahluiului impreuna cu Babael, Adi sau Ciupic si prindeam gusteri sau bondari sau carabusi. Iarba era atat de verde si inalta incat inaintam cu greu pana la Podul de Lemn, simtind in nari umezeala calda a albiei de rau. Ni se pareau expeditii in adevaratul sens… Ne intorceam mereu pe carari neumblate pana inapoi in spatele blocurilor.

Sebi, mi-e dor de zilele cand stateam prin salciile din parcul facultatii de Constructii si Arhitectura. Ne prindeam de crengile salciei si ne dadeam de-a Tarzan pana urla cineva la noi sau se rupeau crengile sau ne plictiseam.

Mai stii ca ne indragosteam usor usor de aceleasi fete? Ce-o mai fi facand Diana, Mirela si Iulia? Ne luptam pentru a le castiga interesul lor, dar niciodata nu ne certam si nu ne priveam cu ura. Mai apoi dupa liceu am inceput sa ne cam rupem unii de ceilalti. Explorarile noastre s-au separat. Facultatea ne umplea mai tot timpul si nevedeam mai rar. Apoi eu am plecat la Bucuresti…

Cred ca tu, Marius Dascalu si Claudia Hulpoi sunteti cei mai buni si mai profunzi prieteni ai mei. O sa scriu si despre ei, dar acum, in articolul despre tine vreau sa-ti spun ca prietenia cu tine m-a facut sa fiu mai bun si mai creativ. Iti multumesc pentru toate amintirile din copilarie, pentru toate filmele faine pe care mi-ai recomandat sa le vad, pentru lectiile despre frumusetea vietii.